Nu pot să te uit

Am visat că ard,
Și-mi ardeam sufletul
Printre amintirile-mi vechi și nedezlipite,
Cu ultime lacrimi izvorâte din profund,
Ma gândeam la tine, ba plângând, ba râzând,
Amintindu-mi cum îmi surâdeai în diminețile mele sumbre
Când existam degeaba pe pământ,
Iar tu, tu mi-erai suficiența vie,
Tu – visul meu pierdut acum pe vecie,
Ai un altul alaturi sa-ți ție de urât,
Iar eu te caut printre lacrimi și sângele-mi stătut
Cu mirosul pielii tale atât de vie
Peste-învechitul meu așternut,
Întrebându-mă, pentru cât?
Pe vârful buzelor mi s-a urcat un sărut
Stăruitor ce se-apropie de tine
Și uit ca ne desparte imensa veșnicie
Ce-și poarta-n nume timpul trecut
Și mă gândesc că-i vifor și-afară și-n mine.
Iar eu tot încerc … și nu pot să te uit.

Brașov, 04 Februarie 2015

Răspunsul meu banal

Ai ciocănit la ușa mea.
Răspunsul meu banal te invita să pleci.
Precum vezi, sunt doar paznicul temniței mele vechi,
Lipsit de toate sensurile vieții ăsteia lumești.
Atenția ta însa m-a strivit de zid, el rece, eu vid…
Nu-mi rupe lanțurile cu care m-am legat!
N-am nevoie de mila sau compasiunea cuiva…
Și-apoi, mă vei ucide dacă faci ceva,
Sunt toate crescute direct din carnea mea.
Tu, închide ușa și pleacă!
Ești prea fragedă, prea caldă… și privirea ta …
M-ai atins doar odată cu ea
Și totul doare. Afurisit de tare.
Haide, pleacă!
Aici totul e negru, n-ai observat că nu mai există culoare?
Paharele de langa tine s-au săturat să se umple mereu cu vorbe goale.
Si eu mort de sete, m-am îmbătat cu fiecare,
Sucombând însetat, la fiecare vorbă goală, sorbită cu nesaț.

Mă simt obosit deja…
Dar tu vorbeste-mi,
Îmi place vocea ta și n-am să torn în pahare.
Te ascult și fară să doară,
Deși tot cred ar fi bine dacă ai pleca,
Hai, închide ușa, și pleacă!
Vezi-ți de viața ta.
Ești prea naivă, prea tandră, prea nevinovată
Și-apoi,
N-aș vrea sa te îmbolnăvești, făcând curat în urma altcuiva.

Brasov – 2014

Lasă! Dacă?

Și eu și ele îmi spun mie lasă:
Nopțile.
Odată albastre acum sunt albe și sihastre,
Hulite în zgomote sucombate
Muzica seacă ce nu mai pleacă,
Respirația mea ciudată, sacadată:
Plăng. Și ce dacă…
Nici o lacrimă nu izvorăște din piatră.

Și eu și ele mă intreabă dacă?:
Găndurile,
Îmi pare ca sunt trup și parca totuși nu-s,
Că mi-i sufletul dus
Și nu-l regasesc, nici jos, nici sus.
Contradicțiile zilei nu mi-au spus
Cât și câte mai am de dus
Până la apus.

Brașov, 04 August 2014

Cuvântul

M-am speriat la auzul unor cuvinte și-am fugit.
Uimit de nebunia care m-a cuprins,
Cuvântul meu rămas inșiruit
În urma gestului de-a fi privit,
Pare acum a fi strivit pe sticla din ecran…
Și n-are-n greutate nici un miligram.
Însă e tot ce am.

Brasov, 26 Iulie 2014

Mii de cuvinte

Sunt mii de cuvine ce pot fi rostite
Și totusi, din toate, nici nu se simte,
Dintre mii potrivite, sau nepotrivite,
Adresate aiurea, sau țintite,
Bucuria de-ați spune:
Suflete, sunt suflete ce-și bat cărări vieții lor,
Frumoase sau slute,
Ce vroiau atât de simplu azi dimineață…
Să te salute.

Brașov 26 Iulie 2014

Lipsesc culorile

Lipsesc culorile
Să ne mai bucure zorii zilelor
Acum atât de reci,
Atât de seci –
Monotonii in gri,
Și liniile buzelor
Ce nu mai știu
Nici macar a zâmbi
Printre zidurile
Vorbelor atât de murdare,
Atât de goale
Și fără valoare,
Sunetele-s moarte
Spusele-s deșarte,

Cât plumb stă topit
În mainile veșnic
Prinse în buzunare,
Private de atingeri,
De-o mica exaltare,
De-acea înfiorare…
Cum îmi stau ochii lipiți
De cerul fără culoare
Plângând și cerșind,
Curucubeul pe cer
Azurul din mare
Roșul din maci…
Culoarea vocii tale…

Îmi lipsesc culorile:
Cele naturale.

Brașov 10 Martie 2013

Gânduri albe

O adunare de cuvinte
Vor disperate să îmi prăduiasca cerul
Cu aripi de îngeri și fulgi,
Dezmierdat de zambetele-mi nătângi.

Când mă apăs cu nasul de fereastră
Ochind o stea-înflorată-n răsuflare;
E înghețată toată;
Privirea ta pătată,
Brăzdează adânc în zare…
Prin orizonturi care tot ridică
Și coboară;

Același vechi și surd pământ,
Același cer plin de albastrul crud,
Ne bucură …
Și ne primesc pe rând …

O adunare de cuvinte
Mi-s ghemuite rău prin minte;
Mai stai măi suflete și tu,
Ia loc în tihnă și te simte!
Îmbrățișază-te cu drag…
Și-apoi, doar n-ai uitat?
Poți râde,
Poți și plânge…

Brașov, 11 Februarie 2013

Iți amintești tată?

În memoria tatăui meu.

Ți-aș fi spus azi La Multi Ani! iubite Tată,
Și gândurile mele se ating doar de cer
Atunci când iți vorbesc, senin și lin,
Precum pârâul izvorât abia din munte
Susurând printre frunzele amuzate, de soare si umbre,
Azvârlite din ceruri printre pini.
Știu, scrisul meu te făcea uneori să suspini
Si-ti așezai capul ușor între mâini,
Să uiți de lacrimile apărute sub forma de sclipiri,
Broboane de rouă din anotimpuri trecute,
Ce au lăsat să se întrevadă, chiar și pentru-o clipă,
Ideea unei altfel de lumi:
Toți plângeam și râdeam senini ca niște nebuni.

Of senectute!
Suntem toți, aceleași frunze,
Unduind-și veacul între cer și pământ.
Dragă Tată, de 15 ani te port mereu în gand,
Oriunde ești,,, oriunde sunt…

Doare, doare, doare!!!

Mi-ai furat sufletul și n-ai știut
Ce să-mi lași la schimb decât imensa-ți răutate…
Și-acum în pustietate tot caut a te iubi
Și nu mai știu macar a rosti,
Iubirea,
Fără acompaniamente de răutate.

Doar tu, tu poti ști despre ce și cum se poate
Răsădi în vechea grădină din paradis,
Imensă și goală în sinistra-i singuratate.

Tu, te-ai jucat de-atâtea ori,
Ba inocent, ba plină de prostii,
Conjugand incorect verbul a iubi:
Și acum nu mai simt, nu mai pot ști, și nu răsare
Nici o floare în pământul pustiit și ars de propriul soare.
Doare, doare, doareeee!!!
Iubirea ta amăgitoare.
Doare, doare, doareeee!!!
Iubirea ta ucigătoare.
Doare, doare, doareeee!!!
Cand tot ce s-a născut in suflet,
Moare.

Brașov 23 Mai 2011

Cauze naturale

Nu mai știam pe-atunci
Unde te terminai tu și unde începeam eu,
Printre atatea vise și speranțe clare
Care mai de care bătute de culoarea
Unui cer nebun supus iubirii
Așezate între o parte de pământ
Și-un sărut pierdut peste gleznele tale.

Poate că inventasem zile
În care soseai tu, senină și nelămurită,
Surprinsă de a fi tam-nesam atât de mult iubită,
Uimită de vre-un mic dejun în dimineți
În care ne-aprindeam în liniște câte-o țigară,
Stând obosiți si rezemați
De pervazul ruginit al ferestrei tale,
Unul fremătând, unul gândind,
Unul dorind, unul privind,
Coincidența ce-a ne-a răsturnat destinul
În mijlocul acelei străzi și-a zilei,
În punctul unde începe totul,
Acel… perfeto punto da qui initio tutto.

Și chiar daca s-ar fi inventat totul
Și tot asa m-aș fi îndrăgostit de tine
În același fel nebun-legat și simplu-sincer…
Deși acum cuvintele mi-s rare
Pierdute în lipsă de magie,
De cand tu n-ai aflat nimic despre răbdare
Sau despre ce-ar fi însemnat
Să poti să întelegi,
Să-ți fie inima mai buna
Iubind copilul ce ți-a răsarit senin în cale
Cu atâtea rare flori strânse în mână.
Și …?
M-ai tot negat și aruncat,
De nu-mi disting acum nici sufletul nici trupul?
Când medicina tuturor atingerilor, a sentimentelor,
A străbatut prin tine zeci de rafturi,
Pline dintr-o parte într-alta cu dezastre,
Fără ca să lasi măcar un loc de vindecare prin cauzele naturale?

Lungi zile, conversații infinite,
Nopțile anilor de așteptare,
Cunoști?
Cât m-ai urât? Cât m-a durut? Cât ai uitat pe drum a mă iubi?
Eu nici n-aveam habar pe-atunci,
Cu sufletul și trupul,
Unde mă terminam eu și unde începeai tu,
Printre atatea vise și speranțe clare,
Care mai de care bătute de culoarea
Unui cer nebun supus iubirii tale,
Întreaga medicină perfectă pentru vindecare.
Mai trebuia sa vi doar tu,
Să dai concursul iubirii naturale.

Brașov, 12 Iunie 2010

Piloni

Aș atinge universul cu teamă,
Cu teama ce vine din mine,
L-aș rupe în părți diferite
Si-apoi ți-aș rosti dintre toate
Ce gandul le poate reține,
Cuvântul PACE.

Aș pune cerul în lanțuri
Să-l țin mai aproape de mine,
Să-i suflu cum pot
Frânturi disperate din nespusa-mi iubire.
I-aș pune și-un sprijin în mare,
Piloni, rând la rând către zare,
Să-mi sprijin pămânul în mine,
Și cerul zidit cu mirare.

Brașov, 03 Mai 2010

Ultimul chibrit

Nu mai sunt cuvinte
Să mă caute, să mă găsescă,
Să-mi învelească părțile de suflet
Înghețate în pustietatea tăcerii,
Ce nu-mi mai aduce soare și stele
Printre visurile mele căzute din cer pe pământ
În zborul meu prin inalt, frânt;
Lampadare pe mijlocul unui drum,
Singure și triste lumini, nu vă mai vreau
În calea mea de-acum trista și sumbră
Pe unde-mi petrec pașii doar alaturi de umbră,
Nu vă mai vreau in noaptea lipsita de stele
Unde plouă doar cu lacrimile mele;
Singure lumini, scăpate pe undeva din simțire,
Hăituite de acele cuvinte – crude și pline –
Voi, improvizații ruginite,
Mi-ați smuls sufletul din locurile sfinte
Umplute de-atât de multă iubire
Și v-ați stins!
Acum, inima mea ce mai știe
Cand bezna tăcerii o roade de vie?
Mi-am cheltuit până și ultimul chibrit
Încercând să aprind lumina la infinit,
Chiar și-așa amărât, pâlpâit,
Mi-am luminat cu ultimul sufletul, și-am zâmbit.
Mi-e inima tot caldă printre bătăi, ba rapide, ba rare,
O simt cum se strânge, cum bate obosită,
Cum moare.

Brasov, 30 Aprilie 2010

Răsăritul și apusul trec acum prin sufletul meu

Un șipot de apă lăsat de-un fir de ploaie
Să se-ntindă în fața privirii-mi pierdute-n neant
Printre degetele albe strivite de-un geam,
Mai cald decât rece-ultima mea amăgire;
Pe jumătate goale, pe jumătate pline,
Bagajele mele grele-usoare
Mi-au rămas singurele amintiri
Atârnate acum deasupra capului meu
Într-un compartiment pustiu,
Pustiu și târziu.

Am luat taxiul către ceruri,
O pasare rară ce m-a urcat în înalt
Deasupra norilor unde-i soare mereu,
Unde răsăritul și apusul trec direct prin sufletul meu.

S-au epuizat ninsorile albe
Și troienele-înalte, abia de răzbit,
Acolo unde-i cald și soare acum pământul meu moare,
Secat de speranța de-a mai fi cumva iubit,
Mai degrabă amăgit, de umbrele ucigătoare.

Printre degete mi se scurge nisip otrăvit,
Clepsidra surdă și chioară a timpului ruginit
De suflete murdare puse doar pe-amăgit;
Mi-ați stors lacrimi amare!

Am luat taxiul către ceruri,
O pasare rară ce m-a urcat în înalt
Deasupra norilor unde-i soare mereu,
Unde răsăritul și apusul trec direct prin sufletul meu.

Am să plec, am să plec!
Am luat taxiul către ceruri!
Cu bagajele mele grele-ușoare…
Și jumătatea plină și jumătatea goală!
… Insă fară tristețe …

Am luat taxiul către ceruri!
O pasăre rară mă urcă în înalt
Deasupra norilor unde-i atâta soare
Unde răsăritul și apusul trec acum prin sufletul meu.

Sunt chiar acolo.
Unde cerul a lăsat să se nasca sperante și visuri,
Unde furtunile sfârsec acum în curcubee și nu în abisuri.
Eu,
Copilul cel cu trupul învechit.

Brașov, 10 Aprilie 2010

Mulțumesc

Reîntregirea între un biet creion
Și o sarmană foaie de hârtie,
În rezultatul lor hidos,
O urmă de creion urât și gros,
În pastelate versuri expuse mizerabil
Pe-o biată coală albă de hârtie,
Cândva o referință despre impecabil,
Fiind acum mânjită, ici și colo,
De o simplă și ciudata nebunie
În a-ți transmite despre sufletu-mi și ție,
Întreaga și imensa-mi bucurie,
O încântare, sau enormă desfătare,
Ca un răspuns la mulțumescul dumitale.

Brașov 25 Noiembrie 2009

Un gând

Iți trimit un gănd.
Îl ambalez în petale
Căci poate fi o floare
Şi-l leg c-o rază de soare.

Ți-l aştern la picioare
Şi te privesc râzând,
… Ce gând!

Hai, râzi!
Îmi place să te știu râzând.
Mai vrei să-ți ambalez un gand?

Pe curand …

Brașov, 25 Noiembrie 2009