Ultimul chibrit

Nu mai sunt cuvinte
Să mă caute, să mă găsescă,
Să-mi învelească părțile de suflet
Înghețate în pustietatea tăcerii,
Ce nu-mi mai aduce soare și stele
Printre visurile mele căzute din cer pe pământ
În zborul meu prin inalt, frânt;
Lampadare pe mijlocul unui drum,
Singure și triste lumini, nu vă mai vreau
În calea mea de-acum trista și sumbră
Pe unde-mi petrec pașii doar alaturi de umbră,
Nu vă mai vreau in noaptea lipsita de stele
Unde plouă doar cu lacrimile mele;
Singure lumini, scăpate pe undeva din simțire,
Hăituite de acele cuvinte – crude și pline –
Voi, improvizații ruginite,
Mi-ați smuls sufletul din locurile sfinte
Umplute de-atât de multă iubire
Și v-ați stins!
Acum, inima mea ce mai știe
Cand bezna tăcerii o roade de vie?
Mi-am cheltuit până și ultimul chibrit
Încercând să aprind lumina la infinit,
Chiar și-așa amărât, pâlpâit,
Mi-am luminat cu ultimul sufletul, și-am zâmbit.
Mi-e inima tot caldă printre bătăi, ba rapide, ba rare,
O simt cum se strânge, cum bate obosită,
Cum moare.

Brasov, 30 Aprilie 2010

Răsăritul și apusul trec acum prin sufletul meu

Un șipot de apă lăsat de-un fir de ploaie
Să se-ntindă în fața privirii-mi pierdute-n neant
Printre degetele albe strivite de-un geam,
Mai cald decât rece-ultima mea amăgire;
Pe jumătate goale, pe jumătate pline,
Bagajele mele grele-usoare
Mi-au rămas singurele amintiri
Atârnate acum deasupra capului meu
Într-un compartiment pustiu,
Pustiu și târziu.

Am luat taxiul către ceruri,
O pasare rară ce m-a urcat în înalt
Deasupra norilor unde-i soare mereu,
Unde răsăritul și apusul trec direct prin sufletul meu.

S-au epuizat ninsorile albe
Și troienele-înalte, abia de răzbit,
Acolo unde-i cald și soare acum pământul meu moare,
Secat de speranța de-a mai fi cumva iubit,
Mai degrabă amăgit, de umbrele ucigătoare.

Printre degete mi se scurge nisip otrăvit,
Clepsidra surdă și chioară a timpului ruginit
De suflete murdare puse doar pe-amăgit;
Mi-ați stors lacrimi amare!

Am luat taxiul către ceruri,
O pasare rară ce m-a urcat în înalt
Deasupra norilor unde-i soare mereu,
Unde răsăritul și apusul trec direct prin sufletul meu.

Am să plec, am să plec!
Am luat taxiul către ceruri!
Cu bagajele mele grele-ușoare…
Și jumătatea plină și jumătatea goală!
… Insă fară tristețe …

Am luat taxiul către ceruri!
O pasăre rară mă urcă în înalt
Deasupra norilor unde-i atâta soare
Unde răsăritul și apusul trec acum prin sufletul meu.

Sunt chiar acolo.
Unde cerul a lăsat să se nasca sperante și visuri,
Unde furtunile sfârsec acum în curcubee și nu în abisuri.
Eu,
Copilul cel cu trupul învechit.

Brașov, 10 Aprilie 2010