Nu mai sunt cuvinte
Să mă caute, să mă găsescă,
Să-mi învelească părțile de suflet
Înghețate în pustietatea tăcerii,
Ce nu-mi mai aduce soare și stele
Printre visurile mele căzute din cer pe pământ
În zborul meu prin inalt, frânt;
Lampadare pe mijlocul unui drum,
Singure și triste lumini, nu vă mai vreau
În calea mea de-acum trista și sumbră
Pe unde-mi petrec pașii doar alaturi de umbră,
Nu vă mai vreau in noaptea lipsita de stele
Unde plouă doar cu lacrimile mele;
Singure lumini, scăpate pe undeva din simțire,
Hăituite de acele cuvinte – crude și pline –
Voi, improvizații ruginite,
Mi-ați smuls sufletul din locurile sfinte
Umplute de-atât de multă iubire
Și v-ați stins!
Acum, inima mea ce mai știe
Cand bezna tăcerii o roade de vie?
Mi-am cheltuit până și ultimul chibrit
Încercând să aprind lumina la infinit,
Chiar și-așa amărât, pâlpâit,
Mi-am luminat cu ultimul sufletul, și-am zâmbit.
Mi-e inima tot caldă printre bătăi, ba rapide, ba rare,
O simt cum se strânge, cum bate obosită,
Cum moare.

Brasov, 30 Aprilie 2010

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *