Ai ciocănit la ușa mea.
Răspunsul meu banal te invita să pleci.
Precum vezi, sunt doar paznicul temniței mele vechi,
Lipsit de toate sensurile vieții ăsteia lumești.
Atenția ta însa m-a strivit de zid, el rece, eu vid…
Nu-mi rupe lanțurile cu care m-am legat!
N-am nevoie de mila sau compasiunea cuiva…
Și-apoi, mă vei ucide dacă faci ceva,
Sunt toate crescute direct din carnea mea.
Tu, închide ușa și pleacă!
Ești prea fragedă, prea caldă… și privirea ta …
M-ai atins doar odată cu ea
Și totul doare. Afurisit de tare.
Haide, pleacă!
Aici totul e negru, n-ai observat că nu mai există culoare?
Paharele de langa tine s-au săturat să se umple mereu cu vorbe goale.
Si eu mort de sete, m-am îmbătat cu fiecare,
Sucombând însetat, la fiecare vorbă goală, sorbită cu nesaț.

Mă simt obosit deja…
Dar tu vorbeste-mi,
Îmi place vocea ta și n-am să torn în pahare.
Te ascult și fară să doară,
Deși tot cred ar fi bine dacă ai pleca,
Hai, închide ușa, și pleacă!
Vezi-ți de viața ta.
Ești prea naivă, prea tandră, prea nevinovată
Și-apoi,
N-aș vrea sa te îmbolnăvești, făcând curat în urma altcuiva.

Brasov – 2014

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *